Alina Dumitru, fata de aur:)……prima medalie de aur pentru Romania de la Jocurile Olimpice ‘08 si prima din istoria judo-ului in tara noastra. In cateva ore de cand a castigat Alina, internetul s-a umplut cu articole, cu filmulete despre ea….un singur lucru, insa, nu am gasit pe net….si de-asta scriu articolul acesta. Niciun reporter nu vorbeste despre munca titanica a tinerei…despre curajul ei de a face ce ii place. Niciun reporter nu vorbeste despre tinerii sportivi (care practica judo sau alt sport) care acum muncesc de innebunesc…lupta pentru un ideal si ce e cel mai greu, lupta cu mentalitati. Pentru ca in Romania sa faci ce iti place sau sa indraznesti sa lupti pt scopul tau este aproape o impertinenta. Cand cei din jurul tau, apropiati, familie, asa-zisi “prieteni” iti spun in fiecare zi….”Muncesti degeaba!! Nu vei castiga niciodata bani din asta! Cu cat renunti mai repede, cu atat mai bine pentru tine! Tu chiar nu intelegi ca nu ai viitor in ceea ce faci?? ” Si daca spui un cuvant in apararea ta, iti repeta din nou de parca mai devreme ai fost surd si intre timp ai inceput sa auzi…”Nu vei castiga NICIODATA BANI din asta!! Niciodata!!”…
In acest caz ai doua variante…ori incepi si vorbesti despre positive examples, cum este acum Alina Dumitru, sau mergi mai departe, catre Nadia Comaneci…si ti-o vei lua rau de tot in freza, pentru ca Alina Dumitru este una, “poate a avut noroc” vor spune cei din jurul tau iar Nadia (deja e foarte proasta miscarea cu Nadia)….Nadia e singura gimnasta care a luat 10….doar nu vrei sa te compari cu ea??
Cea de-a doua varianta, usor mai sigura, este sa taci din gura, sa inghiti in sec….in mintea ta sa inceapa o batalie daca nu, chiar un adevarat razboi de argumente, contra-argumente (de ce tac?? vreau sa le zic si ca…?? taaaaci!! ei sunt mai multi, u esti doar unul….!!) Cum spuneam, e mai okey varianta asta desi in cazul in care discutia se intampla la masa (mult-asteptatul pranz in familie), si de foarte multe ori se intampla la masa, s-ar putea sa ai probleme (combinatia stomac + nervi nu e foarte fericita)…
Asadar….cum o dai, tot urat se incheie pentru tine…..Tu, care esti destul de interesat sa le argumentezi celor din jur de ce faci asta si nu altceva, plecand de la premisa ca ei nu stiu ce e in capul tau si trebuie sa le argumentezi! Problema este ca ei doar te AUD, nu te ASCULTA (foarte importanta diferenta!) si atunci vorbesti degeaba…..si daca taci, tot degeaba! Iar cand te mai gandesti ca mai si depui super efort pentru acea performanta spre care tinzi…..indiferent ca este efort fizic, mental, financiar, sacrificarea timpului…parca iti vine sa innebunesti….
Mi-am dat seama ca multi dintre colegii mei au trecut prin asta si ca ulterior au renuntat sa faca ceea ce le place (desi culmea, o faceau al naibii de bine) din cauza pressing-ului familiei, al prietenilor….
Ar fi urat din partea mea sa nu recunosc ca nu prea am avut parte de show-uri de genu’…cel putin nu din partea parintilor, care m-au sprijinit in orice initiativa “mareatza” sau orice prostie care mi-a trecut mie prin cap, dar pe care mi-am dorit sa o fac (Sarmana’ cu ocazia asta:) )…..Asa ca dupa 3 ani de voluntariat (batuti pe muchie) in care nu prea a contat daca aveam sesiune de examene, daca era Paste sau Craciun, daca era zi de curatzenie (traiasca vinerea!:D) sau vreun alt eveniment in familie…Daca eu aveam ceva de facut la AIESEC sau pentru AIESEC, o faceam….Asta pt ca mi-am dorit sa invatz lucruri, sa capat experienta, sa stiu sa lucrez cu o echipa sau sa conduc o echipa, sa fac diferenta dintre coaching si mentoring, dintre antreprenoriat si intraprenoriat, dintre inteligenta cognitiva si inteligenta emotionala, dintre management si leadership (apropo am observat ca mai nou e la moda sa vorbesti despre “leadership” chiar daca nu stii intr-adevar ce inseamna..) Pentru ca mi-am dorit sa am parte de o gramada de traininguri si la randul meu sa ma descurc sa tin un training….sa invat sa nu ma balbai atunci cand vorbesc in public, sa fac alaturi de colegii mei proiecte cu impact in randul tinerilor si in randul firmelor, sa invat ce inseamna o recrutare, sa organizez conferinte si evenimente pentru companii, sa lucrez cu concepte strategice, sa ma joc cu KPI sau CSFi…si muuulte, muuuulte altele:) Si pt toate lucrurile astea misto de care am avut parte in anii astia, trebuie sa le multzumesc alor mei 
Si in aceeasi masura, trebuie sa le multumesc si prietenilor mei care m-au suportat, care nu s-au suparat atunci cand uitam sa-i sun, sau cel putin nu mi-au reprosat asta, care mai tipau la mine atunci cand ieseam la suc sau ne jucam rummy (a se citi “remi” pt analfabetii ca mine:P) si pe mine ma lua somnul…Ei bine, fetele mele ma suporta in continuare (si eu pe ele 
) si sunt norocoasa ca le am:D (si ele ca ma au, logic:D)
Asadar, eu sunt pro celor care fac ceea ce le place, care muncesc prin sport, prin voluntariat sau prin orice alta activitate, pentru a-si atinge idealul. E dreptul nostru sa ne descoperim talentul, competentele si e dreptul nostru sa punem suflet si pasiune in munca noastra, oricare ar fi ea…Iar cei din jurul nostru, daca chiar tzin la noi…ne vor sprijini!
Pentru toti cei sunt sau vor fi “de aur”, watch this!
Numa’ bine!
Noaptea aceea (in care ceilalti probabil n-au dormit din cauza glasurilor de privighetoare) a culminat cu melodiile formatiei Holograf! “Ochii tai” a fost ultima din lungul playlist…pentru ca dupa ea, nu mai aveam voce nici ca sa vorbim in soapta:)) Intreaga seara si in mod deosebit, prestatia “Ochii tai” este si o sa ramana una din cele mai frumoase amintiri ale mele (filmuletele raman ca dovada:P….insa confidentiale inca!) In acea seara, toate i-am declarat dragostea lui Bitman (denumit in continuare Danutz:P)
